Andrei Şaguna: mângâierea, speranţa tuturor românilor

Ne aflăm în faza în care, după secole, sfinţii noştri se ridică din mormânt. Începând cu anul 1955, marele patriarh Justinian Marina, în plină epocă comunistă, organizează canonizarea primului grup de bărbaţi sfinţi care s-au născut sau au crescut în braţele acestui popor. Om al timpului şi al vremurilor, cum este fiecare om a lui Dumnezeu, Andrei Şaguna şi-a câştigat dreptul de a fi canonizat ca un mare ierarh deschizător de orizonturi noi şi luminoase pentru Transilvania
† Justinian Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului

Cimitirele din ţara noastră sunt pline de sfinţi, dar netrecuţi în sinaxar de Biserica noastră Ortodoxă Română. Am îndrăznit de mai multe ori să învinuiesc, pentru aceasta, ierarhia superioară a Bisericii noastre. Cuvântul a ajuns în cer şi de acolo a coborât harul lui Dumnezeu peste prelaţii Bisericii noastre strămoşeşti, care s-au plecat peste hrisoavele noastre şi de acolo au aflat că eu am avut dreptate, că din sânul acestui neam binecuvântat de Dumnezeu s-au născut mulţi şi mari sfinţi. După începutul pe care l-a făcut preafericitul patriarh Justinian, urmaşii lui şi în mod deosebit preafericitul părinte patriarh Teoctist, au umplut cerul de sfinţi români, iar lucrarea aceasta a continuat-o Patriarhul Daniel care, pe lângă alte realizări epocale, a continuat cu canonizarea unor noi sfinţi.

Care au fost criteriile după care s-au condus ierarhii Bisericii noastre, când au trecut în rândul sfinţilor, sunt cele recomandate de legile şi canoanele străvechi ale Sfintei Biserici Apostolice Ortodoxe. În ce măsură s-au respectat sau au putut respecta aceste legi şi canoane, numai Soborul cel Mare din ceruri ştie, în fruntea căruia stă Marele Arhiereu şi Stăpân al cerului, Iisus Hristos, Care înainte de a se înălţa la cer şi-a adunat ucenicii în jurul lui, în Munţii Galileii, şi le-a spus: "Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ.." (Mt. 28,18). El va hotărî dacă arhiereii Lui de pe pământ, când au canonizat Sfinţii Români, au fost drepţi sau nu. Noi avem credinţa că nu s-a greşit când, fiilor Poporului Român, cel plin de har, li s-a deschis uşa şi au fost poftiţi de Marele Arhiereu Hristos să intre în Soborul Sfinţilor din Cer. Noi credem că nici nu au devenit cunoscuţi toţi sfinţii pe care i-a avut Poporul Român. Ierarhi şi preoţi, monahi şi monahii, fraţi care din copilărie au trăit în marile chinovii din ţară, dar şi în smeritele schituri, ce se află în peşterile Munţilor Carpaţi. Mulţi dintre aceştia au fost sfinţi, deşi nu i-a auzit nimeni vorbind, nici făcând mari minuni, ci unii cu arhiereşti şi preoţeşti daruri, cu aceeaşi râvnă ca apostolii, au deschis porţile cerului pentru mulţi, iar alţii, modeştii fraţi care băteau toaca şi trăgeau clopotul în ograda mănăstirilor, precum şi în pridvorul bisericilor, ori la strane şi la altare au cântat o viaţă întreagă întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor. În zori sau la apusul soarelui, precum şi în miezul nopţilor, aceştia au primit har peste har pentru nevoinţele lor, iar acum Domnul Cerului şi al Pământului îi are în jurul Lui, unde toţi fac slujba care au avut-o pe pământ, cunoscându-le numele tuturor. Sfinţi mulţi s-au născut şi au crescut în ţara noastră, în vatra satelor şi în sânul familiilor. Aceştia nu numai că aveau haine ascetice, ci chiar erau asceţi adevăraţi. Posturile, sărbătorile, pe care cu sfinţenie le-au respectat, munca şi râvna lor pentru Sfânta Biserică, le dă dreptul să fie cinstiţi ca nişte Sfinţi. Femeilor şi fecioarelor care bine îşi cinstesc viaţa de mame şi de fecioare nu le lipseşte harisma sfinţeniei. Iată câţi mai sunt în ţară la noi, pe care Soborul Bisericii nu i-a prins în rânduiala canonizării.

Noi acum ne simţim datori să pomenim şi numele unui mare ierarh, care, dacă ar fi trăit în alte timpuri şi în alte locuri, de mult timp s-ar găsi în Sinaxarele Bisericii lui Hristos. Viaţa acestui ierarh cu nimic nu a fost mai prejos decât a multor ierarhi de la Constantinopol, Ierusalim, Alexandria sau Roma, nici faţă de luminaţii ierarhi pe care i-a avut Pravoslavnica Biserică a Rusiei.

Cu ţinută de mare prelat, acesta s-a impus în faţa împăratului de la Viena şi în faţa demnitarilor de la curţile împărăteşti, care deşi erau străini de neamul şi de legea lui şi ostili faţă de Biserica lui au trebuit să-şi plece fruntea în faţa acestuia. Lui, valahului dispreţuit de aceşti mari seniori imperiali, toţi i-au plecat fruntea. Plecând fruntea în faţa acestui slujitor al altarelor din Ardeal, atât împăratul cât şi demnitarii de la curţile împărăteşti şi-au plecat fruntea în faţa poporului şi a creştinilor pe care îi păstorea acest ierarh cărturar, care avea în braţe multe cărţi, scrise de el, cărţi care au o mare valoare ştiinţifică şi teologică.

Nu îi lipsea nici cununa de martir acestui ierarh, deoarece pentru Biserică şi pentru poporul dreptcredincios din eparhia lui a suferit, a pătimit şi a fost răstignit de multe ori în viaţă.

Născut şi crescut de o mamă sfântă aşa cum au existat multe mame, care au născut şi au ţinut mulţi copii în braţe, aşa cum au fost mamele marilor capadocieni şi ai celorlalţi mari sfinţi ierarhi, preoţi şi monahi, şi mama acestui ierarh l-a crescut pe fiul ei în sfinţenie, strecurându-i în suflet de la început frica şi credinţa în Dumnezeu, dragostea de poporul care, deşi departe de Carpaţi, era de un sânge cu poporul român. Sfinţenia a fost atributul acestui om, inima şi trupul lui le-a păstrat sacre, ca pe o jertfă predată lui Dumnezeu. Şi peste toate, ca o încununare a celorlalte daruri pe care le-a primit de la Dumnezeu, el, acest mare ierarh, a fost un mare iubitor a poporului român din Ardeal, pe care l-a scos din întuneric la lumină şi din umbra morţii la lumina Învierii lui Hristos. Era un arhiereu pascal, ce răspândea lumină până în cele mai modeste şi întunecate sate din Transilvania, Banat, Bihor şi Maramureşul voievodal. Tot poporul din aceste ţinuturi româneşti aveau numele lui pe buze şi îl pomeneau cu un sentiment de mare veneraţie.

Poporul român din Ardeal şi din celelalte spaţii româneşti, de când el s-a ridicat pe scaunul de mitropolit, de la Sibiu, tot poporul român din Transilvania, Crişana şi Maramureş privea spre scaunul lui ca spre un tron imperial. El, pentru poporul român, era mai mare decât împăratul de la Viena.

El a trăit modest, iubea pacea, chilia şi singurătatea, dar în acelaşi timp nu dispreţuia întâlnirea cu societatea înaltă, pe care o impresiona prin erudiţie şi înfăţişarea maiestuoasă, cu care erau înzestraţi doar oamenii chemaţi să stea în fruntea popoarelor. Dar el niciodată nu se îndepărta de poporul simplu, de ţăranii şi de muncitorii care începeau să se formeze în acele timpuri şi în oraşele transilvănene.

Om al timpului şi al vremurilor, cum este fiecare om a lui Dumnezeu, Andrei Şaguna şi-a câştigat dreptul de a fi canonizat ca un mare ierarh deschizător de orizonturi noi şi luminoase pentru Transilvania. El a contribuit la realizarea Marii Uniri a românilor din 1918. Deşi a trăit mai înainte cu aproape un secol înainte de providenţiala Unire a Poporului Român, desăvârşită la Alba Iulia, el a contribuit în mod substanţial la actul unirii tuturor românilor în vatra sacră a dacilor. A contribuit, pentru că sufleteşte a pregătit poporul român din Ardeal. Acest popor, înainte de Şaguna, era un popor dezorientat, sărac sufleteşte şi fără simţul patriotic. Andrei Mureşanu a scris imnul "Deşteaptă-te române" în vântul primăvăratic stârnit de Şaguna. Blajul era prins într-un stil de viaţă, care nu era favorabil marilor idealuri ale Poporului Român. De aceea, toţi românii de seamă, care erau români adevăraţi, au fost persecutaţi de prelaţii de la Blaj, determinându-i pe mulţi să părăsească Blajul, trecând în Ţara Românească şi în Moldova. Alţii au plecat în Apus, unde au murit purtând în suflet nostalgia pământului natal. În fruntea tuturor victimelor Blajului a fost episcopul Inochentie Micu, care, pentru că a cerut drepturile legitime pentru Poporul Român, a fost închis la Roma, de unde n-a putut să comunice cu Transilvania nici în scris, decât în mare taină.

Şaguna a devenit mângâierea, speranţa tuturor românilor şi pentru cei din strana dreaptă, şi pentru cei din strana stângă, şi pentru cei greco-orientali, şi pentru cei fără rădăcini confesionale.

Pentru ca să întăresc spusele pe care le-am exprimat aici, că toţi românii îl iubeau şi venerau pe Şaguna, în încheiere, amintim aprecierile unor bărbaţi care vorbesc despre Andrei Şaguna cu admiraţie şi veneraţie. Între aceştia sunt: nemuritorul patriot Vasile Lucaciu, cleric greco-catolic, care pentru sentimentele lui patriotice a fost ameninţat cu caterisirea, de episcopul Ioan de la Gherla, iar al doilea a fost poetul, filosoful şi dramaturgul Lucian Blaga.

Dumnezeu să-i rânduiască un loc în rândul sfinţilor ierarhi ai lui Hristos!

http://www.ziarullumina.ro/articole;1667;1;60029;0;Andrei-Saguna-mangaierea-speranta-tuturor-romanilor.html