Andrei Şaguna şi Revoluţia de la 1848

A vorbi despre mitropolitul Andrei Şaguna, "părintele Ardealului", o personalitate complexă din toate punctele de vedere, constituie, chiar şi pentru cercetătorul contemporan, un exerciţiu dificil, având în vedere aspectele multiple ale vieţii şi activităţii marelui ierarh. Prin acţiunile sale de ordin naţional-politic se ilustrează portretul unui ierarh care a urmărit propăşirea Bisericii şi a naţiunii sale. Ideea de naţionalitate era, în concepţia şaguniană, o forţă activă în viaţa şi societatea contemporană, încât ea a determinat, într-o mare măsură, pulsul timpului în care trăia.
Dr. Sebastian Dumitru Cârstea


Andrei Şaguna a continuat, mult mai profund, linia înaintaşilor săi de a îndruma pe credincioşii ortodocşi în problemele epocii. Alături de problemele bisericeşti, guvernul transilvan îl consulta pe Şaguna şi în alte probleme, el însuşi fiind astfel implicat în activităţi de natură politică, socială şi naţională.
Pe teren naţional şi politic, o primă acţiune a lui Andrei Şaguna a fost încercarea de a potoli mişcările ce ameninţau să izbucnească în Munţii Apuseni. Acţiunea lui Şaguna nu poate fi considerată un precedent în istoria bisericească a Transilvaniei, deoarece episcopii, prin poziţia lor, mai fuseseră determinaţi să participe la potolirea spiritelor revoltate în 1784 şi 1830.
Spre sfârşitul lunii septembrie 1847, vicarul ortodox s-a deplasat personal spre localitatea Bucium, îndemnându-i pe ţărani să presteze obligaţiile faţă de fisc. Mai târziu, scriind episcopului Şaguna, la 24 martie 1848, guvernatorul îl îndemna să medieze liniştirea spiritelor. De asemenea, la 3 aprilie 1848, Şaguna răspunde guvernatorului, asigurându-l de dorinţa sa de păstrare a liniştii publice şi mai ales a intenţiei sale de a se deplasa în comitatul Hunedoarei în încercarea de a evita o răzvrătire a poporului. Între 5 şi 12 aprilie, el a vizitat peste 50 de sate din judeţul Hunedoara, din sud-vestul Transilvaniei, precum şi zonele alăturate în încercarea de a calma pe ţăranii agitaţi, misiune în care a avut un oarecare succes.
Puţin mai târziu, la 12 aprilie 1848, din Dobra, Andrei Şaguna consemna rezultatul acţiunii sale din comitatul Hunedoarei şi mai ales potolirea nemulţumirilor iobagilor. Simţind pulsul mişcărilor revendicative, la 17 aprilie 1848, guvernatorul Teleki József se adresează episcopului, cerându-i să se întoarcă în funcţia sa, "întrucât mişcările… solicită neapărat prezenţa arhipăstorului între enoriaşii săi".

Revoluţia română din Transilvania între 1848-1849
Din punct de vedere ideologic, acţiunile anului 1848, din Transilvania, constituiau un răspuns la încercările de realizare a ţelurilor naţionale maghiare de restaurare a graniţelor Ungariei istorice. De aceea, în spaţiul românesc, cea mai importantă mişcare pentru autodeterminare a izbucnit în Transilvania, unde populaţia autohtonă era cea mai numeroasă, iar intelectualii români şi clerul dobândiseră un înalt nivel de conştiinţă naţională. În acest an a triumfat ideea de naţiune, iar românii din Transilvania, Banat şi Bucovina au militat chiar şi pentru unirea românilor într-un ducat autonom. În aceste acţiuni, ale anilor 1848 şi 1849, s-a implicat şi episcopul Andrei Şaguna. Cu siguranţă, episcopul transilvănean a fost categoric figura dominantă a deceniului cinci din secolul al XIX-lea, fiind recunoscut ca atare de ortodocşi şi de uniţi, atât în Transilvania, cât şi la Curtea din Viena. A fost unanim acceptat faptul că dacă Simion Bărnuţiu a fost teoreticianul Revoluţiei româneşti de la 1848 din Transilvania, iar Avram Iancu, eroul ei militar, atunci, episcopul ortodox al Ardealului a fost diplomatul ei. De aceea, putem evidenţia activitatea lui Andrei Şaguna sub mai multe ipostaze, datorită cărora episcopul ardelean a câştigat de facto recunoaşterea sa de către Curte drept conducătorul naţional al românilor.
După alegerea ca episcop, Şaguna s-a îndreptat în grabă spre eparhia sa. Sosit în Transilvania a înţeles dorinţa poporului pe care îl păstorea, intuind mişcarea ce avea să urmeze. Ca atare, a preluat mişcarea politică, începută de Simion Bărnuţiu şi alţi tineri înflăcăraţi. Încă de la sfinţirea întru episcop, în cuvântarea sa menţiona că îi revine sarcina "de a-i trezi pe românii din Transilvania din somnul lor adânc şi de a-i conduce spre tot ce este adevărat şi bun".

Andrei Şaguna la Blaj, pe Câmpia Libertăţii
După întoarcerea de la Carloviţ, la 24 aprilie/6 mai 1848, au avut loc discuţii intense cu privire la cursul viitor al mişcării naţionale. Aderarea episcopului ortodox la această mişcare era, în concepţia intelectualităţii, indispensabilă, deoarece Şaguna, ca ierarh, se va găsi în poziţia tradiţională de intermediar între poporul său şi guvernul transilvan. Şaguna a acceptat principiile lui Bărnuţiu despre naţionalitatea română, dar a avertizat în acelaşi timp despre urmările unei politici complet independente. Mai mult decât atât, el a convins pe intelectuali că realităţile situaţiei lor le cereau să-şi îndrepte privirile spre Viena pentru apărare, fapt pentru care includerea în programul naţional a unui jurământ de loialitate faţă de Casa imperială era imperios necesară. În cele din urmă, în seara zilei de 11 mai, acordul a fost sărbătorit în mod public, printr-o procesiune a ortodocşilor şi uniţilor pe străzile Sibiului, spre reşedinţa lui Şaguna. Cu acest prilej, Bărnuţiu, adresându-se lui Şaguna, îi transmite crezul său, anume că este singurul în măsură să conducă naţiunea română în lunile care vor urma.
Andrei Şaguna a sosit la Blaj în fruntea deputaţilor din părţile Braşovului, Sibiului şi din alte zone, în seara premergătoare începerii Adunării. S-a dovedit un bun cunoscător al reacţiilor autorităţilor, fapt pentru care a insistat, în cea de a doua şedinţă, prin intermediul unei cuvântări-circular, ca poporul să-şi îndeplinească toate datoriile către domnii pământeşti, până când iobăgia se va şterge prin lege.
După cum rezultă din protocolul respectivelor evenimente, a condus, împreună cu episcopul Ioan Lemeni, Adunarea naţională a românilor, ţinută la Blaj la 3/15 mai 1848, pe Câmpia Libertăţii. Prin cele 16 puncte ale Adunării (aprobate şi semnate şi de episcopul Şaguna, în calitate de preşedinte al Adunării) se concretizau trei linii definitorii ale doleanţelor românilor: neatârnare politică, jurământul de credinţă faţă de neam, respingerea uniunii Transilvaniei la Ungaria.
Adunarea respectivă, în sesiunea sa finală, a decis alegerea unui "Comitet permanent", format din 25 de membri, condus de Andrei Şaguna ca preşedinte şi Simion Bărnuţiu ca vicepreşedinte, care urma să funcţioneze la Sibiu.
De asemenea, tot atunci s-a decis şi trimiterea a două delegaţii, una formată din 48 de persoane, sub conducerea lui Şaguna, pentru a înainta în faţa Curţii din Viena hotărârile şi dorinţele naţiunii române din Ardeal, iar cea de a doua din 111 membri, condusă de episcopul unit Ioan Lemeni, care să prezinte guvernului ardelean din Cluj aceleaşi "16 puncte" ale românilor.
În legătură cu participarea şi implicarea sa în evenimentele de la Blaj, Andrei Şaguna a fost acuzat de o serie de intelectuali că în declaraţiile publice şi mai ales în scrisoarea pastorală din 16 mai 1848, s-a adresat doar credincioşilor ortodocşi, că n-a pomenit numele de "naţiunea română", dar şi faptul că punea accent pe respectarea legii. Cu siguranţă, aceste critici treceau cu vederea faptul că Şaguna îşi îndeplinise sarcinile sale de conducător spiritual al ortodocşilor, pe care le considera drept responsabilitatea sa principală. În acelaşi timp nu încerca să ascundă greşelile sistemului, fiind bine informat, de pildă, despre măsurile luate de guvernul Transilvaniei faţă de ţăranii nesupuşi.

Andrei Şaguna la Innsbruck
La 23 iunie 1848, episcopul transilvan se afla la Innsbruck, înaintând regelui Ferdinand dorinţele românilor, folosindu-se însă o versiune revăzută a celor 16 puncte blăjene. Memoriul înaintat de Şaguna împăratului a fost determinat de rezultatul negativ obţinut de delegaţia română, care, în lipsa ierarhului ortodox, înaintase, la 30 mai 1848, împăratului cererile Adunării de la Blaj.
Şaguna a arătat relele care vor decurge pentru români în urma sancţionării politice a Transilvaniei cu Ungaria, împotriva căruia a simţit că trebuie să protesteze solemn prin respectivul document, în care insista şi pe dreptul românilor la egalitate cu celelalte naţiuni din Transilvania. Întârzierea cu care a ajuns Şaguna la conaţionalii săi nu trebuie să surprindă. După terminarea lucrărilor Adunării de la Blaj, el s-a îndreptat spre Cluj pentru a depune jurământul de fidelitate faţă de guvern, potrivit regulilor din Imperiu. La Cluj, şedinţa condusă de contele Teleki a fost convocată cu câteva zile întârziere, fapt ce a atras după sine amânarea deplasării. În acest timp a dezminţit şi acuzaţiile guvernatorului Teleki şi a altor persoane oficiale, potrivit cărora comitetul permanent ar fi o organizaţiei legală angajată în "subversiune".
Rezoluţia împăratului, dată ca răspuns la cererile lui Şaguna din 23 iunie, asigura, cel puţin la nivel teoretic, că naţionalitatea română va primi drepturi printr-o lege specială. Era consemnată menţiunea că se vor înfiinţa şcoli româneşti subvenţionate din bugetul statului. Acesta a fost un al doilea succes politic al episcopului Andrei Şaguna, după desfăşurarea Adunării de la Blaj.
După reîntoarcerea de la Innsbruck, Andrei Şaguna a rămas, alături de alţi reprezentanţi, la Pesta şi a stăruit, în diferite cauze, pe lângă miniştrii unguri, în favoarea românilor.
În iulie 1848 a participat la şedinţele Dietei, precum şi la câteva dintre lucrările comisiei pentru unire, convocate la sfârşitul lui iunie.
Un act realizat de Şaguna pe parcursul şedinţelor amintite a fost prezentarea unui memoriu separat, la 18/30 august 1848, în legătură cu petiţia românească de la Blaj, semnat numai de el. A fost unul din cele mai semnificative acte publice, în care episcopul amintea de toate abuzurile din trecut; protesta supra modului în care s-a făcut "uniunea", doar de către reprezentanţii celor trei naţiuni.
În schimb, în ţară, poziţia lui Şaguna a fost privită diferenţiat. A fost acuzat de către majoritatea membrilor comitetului permanent că a participat la lucrările comisiei pentru unire, mai ales că mandatul încredinţat lui de către Adunarea Naţională expirase.
Ierarhul şi-a apărat activitatea personală de la Pesta prin prisma faptului că jurământul făcut pe Câmpia Libertăţii l-a determinat să apere cauza românilor prin orice mijloace şi să rămână loiali împăratului. La 10/22 august 1848 românii aflaţi la Pesta s-au constituit într-un club politic intitulat "Societatea naţională română", sub preşedinţie şaguniană. Potrivit statutului, scopul acesteia era de a ţine legătura cu organizaţiile româneşti, precum şi să editeze un organ de presă.

Memorii pentru unirea românilor din Imperiu
La sfârşitul lui 1848, la 16/28 decembrie, a fost convocată Conferinţa naţională de la Sibiu, prezidată de Andrei Şaguna, la care au participat aproximativ 250 de persoane. În cuvântarea de deschidere, Şaguna a stăruit pentru unirea tuturor românilor din monarhie într-un corp naţional, pentru a-şi apăra mai bine interesele şi a urmări mai uşor scopurile. Tot atunci, s-a hotărât înaintarea unui nou protest împăratului de către o delegaţie formată din trei membri, printre care şi Şaguna. Petiţia, în treisprezece puncte, cerea, printre altele, confirmarea Comitetului Naţional românesc ca permanent şi dreptul românilor la organizare politică.
La 1 ianuarie 1849, episcopul Andrei Şaguna a plecat la Bucureşti însoţit de secretarul său Iosif Bologa şi de protosinghelul Dionisie Romano, iar de aici, prin Bucovina şi Galiţia, la Olmütz în Moravia, unde se afla atunci Curtea împărătească. Speranţa într-o realizare a revendicărilor naţiunii române reiese şi din scrisoarea trimisă din Bucureşti, către clerul şi poporul ortodox român din Ardeal: "Voi face tot ce îmi va sta în putinţă pentru binele şi fericirea neamului nostru..."
La 6 februarie, episcopul ortodox a fost primit în audienţă la tânărul împărat Francisc Iosif I, prezentând din nou suveranului doleanţele şi dorinţele naţiunii române, cerând "cu îndurare ca pe această naţiune română credincioasă a o face părtaşe de libertate constituţională..."
Câteva zile mai târziu, la 13/25 februarie 1849, împreună cu deputaţii români din Ardeal, Banat şi Bucovina, a înaintat un memoriu în numele Naţiunii române din Marele Principat al Transilvaniei, din Banat, districtele învecinate ale Ungariei şi din Bucovina, prin care se cerea, printre altele, unirea tuturor românilor din Austria într-o naţiune independentă, cu administraţie naţională autonomă în domeniul politic şi bisericesc, congres general al naţiunii. Programul conţinea opt articole, dar nici un alt document de dinainte de acesta nu exprimase atât de clar idealul unităţii româneşti din monarhia habsburgică.
A rămas la Olmütz, Praga (unde se afla retras fostul împărat Ferdinand) şi Viena (unde s-a întâlnit cu alţi deputaţi români) până la sfârşitul lunii august, dezvoltând cea mai mare activitate în toate direcţiile, intervenind pretutindeni pentru a câştiga atenţia asupra situaţiei românilor din monarhie, urmărind să câştige influenţa persoanelor competente pentru a asigura rezultatul cel mai adecvat năzuinţelor naţionale.
La 4 martie 1849 s-a confirmat, iar la 7 martie s-a publicat noua Constituţie imperială, care însă nu făcea referire la postulatele naţiunii române consemnate de petiţia către monarh din 25 februarie 1849. Prin urmare, Andrei Şaguna alături de alţi deputaţi români au înaintat, îndată după publicarea Constituţiei, la 5 mai, o nouă adresă Consiliului de Miniştri explicând ce au înţeles românii prin autonomie şi felul în care realizarea ei ar promova atât politica internă, cât şi cea externă a Curţii. Ierarhul preciza că unirea tuturor românilor din monarhie constituie o extensiune logică a atât de vehiculatului principiu al egalităţii naţionale. Puţin mai târziu, la 12 martie 1849, a fost înaintat un nou memoriu către monarh şi un altul la 23 martie către Consiliul de Miniştri prin care se protesta faţă de favorizarea saşilor în detrimentul românilor. Ambele memorii se bazau pe argumentele, devenite deja tradiţionale, ale dreptului istoric, dar şi pe mijloacele moderne în epocă de realizare a statisticilor populaţiei.
Ultimul său efort public (pe fondul evenimentelor din anii 1848-1849) pentru autonomie a avut loc la 26 aprilie 1849, când s-a alăturat liderilor croaţi şi slovaci, între care se aflau Ivan Mažuranic şi Ludovit Štur, pentru a prezenta împăratului o petiţie comună, îndemnând la federalizarea monarhiei. Dintre postulatele formulate, în număr de trei, cel de-al doilea îi privea pe români, fiind identic cu primul punct din petiţia înaintată împăratului la 25 februarie 1849. Şi această acţiune a rămas fără rezultat pozitiv.
Înspre toamna anului 1849, el a înţeles că triumful reacţiunii era inevitabil şi n-a mai acceptat să conducă alte delegaţii de conducători români la Viena pentru a prezenta petiţii împăratului şi miniştrilor acestuia. Pe de altă parte, a urmărit şi şi-a consacrat timpul pentru întărirea acelor instituţii care au reuşit să conserve naţionalitatea în perioade vremurilor grele din trecut.
Cu siguranţă, Andrei Şaguna a rămas în memoria posterităţii drept ierarhul care nu a pregetat nici un efort pentru propăşirea poporului pe care l-a păstorit. "Părintele Ardealului" a fost prezent alături de păstoriţii săi la mişcarea naţional-politică, a apărat drepturile lor, a încercat, potrivit propriului său crez, să aducă mai multă lumină în această parte a ţării. Iar activitatea şi realizările lui au străbătut timpurile, Şaguna păstrându-şi numele viu în memoria transilvănenilor.

http://www.ziarullumina.ro/articole;1754;1;54966;0;Andrei-Saguna-si-Revolutia-de-la-1848.html