Andrei Şaguna şi românii hunedoreni

Secolul al XIX-lea a fost dominat, indiscutabil, de figura providenţială a mitropolitului Andrei Şaguna (1808 -1873), personalitate marcantă a vieţii social-politice şi cultural-bisericeşti din Transilvania. Pentru grija purtată, păstoriţii săi hunedoreni l-au iubit şi l-au stimat. Chiar şi după trecerea la cele veşnice, Şaguna a rămas pe mai departe în sufletele lor.

Lect. univ. dr. Florin Dobrei

Printre ctitoriile lui Şaguna se află şi biserica din satul Romoşel, la a cărei sfinţire, în anul 1847, a fost prezent.

În contextul larg al măsurilor luate de marele ierarh în vederea bunăstării materiale şi spirituale a păstoriţilor săi, anume solicitarea de drepturi politico-sociale, hirotoniri de preoţi, înfiinţarea de şcoli şi binecuvântarea ridicării de noi lăcaşuri de cult, se înscriu şi multiplele sale legături cu românii ortodocşi hunedoreni, aflaţi, până în anul 1949, sub jurisdicţia administrativ-canonică a Arhidiecezei sibiene. Istoricul Nicolae Iorga vorbea chiar de iniţiativa înfiinţării unei episcopii la Deva.

În mod direct, Şaguna a intrat în contact cu păstoriţii săi hunedoreni ori de câte ori paşii l-au purtat pe valea mijlocie a Mureşului, sau prin depresiunea Haţegului, în drum spre Viena, Ölmutz, Pesta, Carloviţ sau Mehadia ori la întoarcere de acolo. O parte din cele peste cincisprezece "popasuri" sunt surprinse de documentele vremii; altele se pot doar presupune. Spre exemplu, în aprilie 1848, vicarul Andrei Şaguna, aflat în drum spre Carloviţ, unde urma a fi hirotonit episcop, a vizitat circa 20 de localităţi hunedorene, ascultând pretutindeni nemulţumirile ţăranilor, legate de înăsprirea servituţilor feudale; la Deva a fost întâmpinat de "toţi boierii şi toate căpeteniile dregătoriilor din întreaga varmeghie", iar învăţătorul Sava Săvoiu din Râu Sadului i-a prezentat programa de studiu, situaţia frecvenţei elevilor şi o clasificare a acestora în funcţie de rezultatele obţinute.

Indirect, Şaguna s-a aflat în legătură cu preoţii şi credincioşii hunedoreni prin pastoralele şi circularele sale. Pe clerici îi îndemna, încă din anul 1846, "să umble în revereandă, cu brâu vânăt închis şi pălărie rotundă (...) şi niciunul să nu îndrăznească a-şi rade barba, iară părul să şi-l pieptene înapoi; de la cercetarea jocurilor, crâşmelor şi de a bea vinars în uliţă sau în târg şi de la orice vorbe statutului preoţesc dăunătoare să se contenească, iar negustorie a face sau a umbla în persoană după alte câştiguri să înceteze de tot".

"Se se cunoască cinul preoţesc!"

Despre severitatea ierarhului mărturiseşte, într-o notă manuscrisă plină de haz, şi preotul Iosif Oprean din Târnăviţa: "După căsătorie mi-au dat protopopul Ioan Orbanaş din Ilia o recomandare cătră Şaguna ca se mă sfinţească de preot în Boz şi îndată am mers la Sibiiu. Întiiu am venit la secretariul Nicolae Popea. Acesta ne-au avizat metropolitului că am venit şi au zis se ne gătim pe mâne; eram doi. Şi ne-au zis: "Mergeţi de vă spovediţi şi căpătaţi prescura de slujire!". Şi am mers la preotul cel grecesc, că era lângă biserica grecilor, şi ne-am spovedit şi am umblat de am căpătat şi prescură. Şi, pe dimineaţa de 6 februarie 1860, eram pregătiţi amândoi. Dar colegul era mai bătrân, avea musteţe mari, pe când la mine, şi câte erau de mici, erau albe, mai nu se cunoşteau. Ce să fac? Ştiam pe Şaguna om foarte strict. Mă temeam că-mi dă o palmă şi mă trimete înapoi acase, până mai bătrânesc. Mă gândii la colegu şi hotărâi se-mi pun tintă pe musteţe. Şi, după ce le fărbăluii, mintenaş arătai mai bătrân. Şi am mers amândoi în capela unde acuma e cancelaria mitropolitană şi nu ne-au zis nimic Şaguna. A doua zi ne-am dus la sfinţit definitiv şi, când ne-au tuns, au zis când m-au tuns pe mine: "Tunde-se robul Domnului, Nicolae!" şi când au tuns pe Nicolae au zis: "Iosif". Eu am aşteptat se zică el ceva, că era mai bătrân, dar n-au zis nime nimic şi aşa o rămas. Când am plecat de la Sibiu, metropolitul Şaguna au zis: "Foarfeci în capul tău se nu tae, nici brici pe barba ta se nu tae, se se cunoască cinul preoţesc!"."

Şirul preoţilor hirotoniţi de Şaguna în răstimpul îndelungatei sale arhipăstoriri însumează, de altfel, zeci de nume. Colaboratori apropiaţi ai săi, protopopii hunedoreni, îi raportau toate problemele ivite. Spre exemplu, într-o scrisoare adresată ierarhului, protopopul Nicolae Crainic din Dobra îi descria modul în care a fost batjocorit şi maltratat de "solgăbirăul Horvath Janos" în adunarea de la Deva, convocată la 10 iunie 1848, în vederea alegerii de deputaţi pentru Dieta de la Pesta; un alt protopop, Iosif Başa al Bradului, îi relata, în anul 1854, tragedia abătută asupra satului Ţărăţel în august 1848, când biserica dimpreună cu slujitorul ei au pierit în flăcări.

Şcoala, "de competenţa Statului, dar şi a Bisericii"

O atenţie deosebită a acordat arhipăstorul ardelean şi emancipării prin cultură a supuşilor săi duhovniceşti, "şcoala şaguniană" fiind considerată un moment de referinţă în istoria învăţământului românesc. Socotind că educaţia generaţiilor viitoare "este de competenţa Statului, dar şi a Bisericii", Şaguna a purces la organizarea şcolilor poporale, cerând, încă din 1852, ca "fiecare obşte bisericească să-şi facă şcoală". Apoi, prin "Ordinăciunea arhierească" din 1854, a dispus ca protopopii să facă inspecţii periodice pentru cercetarea pregătirii dascălilor, a "sporului" copiilor la învăţătură şi a calităţii manualelor folosite. În plus, în anul 1870, rânduia ca în fiecare parohie să se ţină cursuri serale pentru neştiutorii de carte. În urma acestor măsuri, s-a înregistrat un spor numeric şi calitativ spectaculos; pe teritoriul hunedorean actual, dacă în 1858 funcţionau 123 de şcoli, în care învăţau 4.222 de elevi, în anul 1872 numărul acestora crescuse la 174.

De asemenea, în timpul arhipăstoririi sale, s-a deschis la Brad (1869), din iniţiativa protopopului Iosif Başa, cel de-al doilea gimnaziu ortodox din Transilvania, condus de profesorul Moise Lazăr. Beneficiind de numeroase danii şi de sprijinul nemijlocit al mitropolitului, această instituţie de învăţământ a devenit, în scurt timp, un important centru de promovare şi răspândire a culturii naţionale în întreg spaţiul intracarpatic.

Sărbătoare la Haţeg dedicată lui Şaguna

Cu binecuvântarea sa au fost ridicate pe teritoriul actualului judeţ peste 30 de lăcaşuri de cult, unele din piatră, altele din lemn; potrivit pisaniei bisericii din Bretea Mureşană, edificiul "s-a redicatu, întru mărirea lui Dumnezieu, în zilele înălţatului împărat şi mărit Francisc Iosif I, cu binecuvântarea Ecscelenţiei Sale Prea Sf. Mitropolit Andreiu baron de Şaguna (...) în anul 1869".

La sfinţirea bisericii din satul Romoşel, în anul 1847, a fost prezent personal. Pentru lăcaşurile de închinare mistuite de flăcări în timpul Revoluţiei de la 1848-1949, acelaşi ierarh dăruia, în anul 1852, o parte din cei 30.000 de florini daţi de Guvern ca despăgubire; în 1849, el însuşi dona obştii din Mesteacăn un clopot.

Pentru grija purtată, păstoriţii săi hunedoreni l-au iubit şi l-au stimat. Chiar şi după trecerea la cele veşnice, Şaguna a rămas pe mai departe în sufletele lor. O mărturiseşte participarea acestora în număr mare la serbarea organizată la Haţeg în toamna anului 1909, cu prilejul aniversării centenarului naşterii sale, ocazie cu care, în curtea bisericii din localitate, a fost dezvelit un bust din bronz al marelui ierarh; prezent la eveniment, vicarul unit Iacob Radu a toastat "pentru unirea în cugete şi în simţiri a membrilor celor două confesiuni de un sânge şi de o lege", de vreme ce "Biserica-soră prăznuieşte memoria lui Şaguna, care nu numai al Bisericii sale, ci al neamului nostru întreg a fost".

www.ziarullumina.ro