sâmbătă, 15 octombrie 2011

Viaţa lui Andrei Şaguna până la venirea în Ardeal: Vocaţia teologică a tânărului Anastasie Şaguna

În anul 2008 s-au împlinit 200 de ani de la naşterea celui care va deveni peste ani arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei Şaguna al Ardealului. Încă din acel an am propus în cadrul Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Sibiului ca mitropolitul Andrei Şaguna să fie trecut în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire fie pe 28 iunie, ziua trecerii sale la Domnul, după stilul nou, fie în ziua de 30 iunie, când Biserica noastră, mai ales cea din Ardeal, îl cinsteşte pe Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ.
Pr. acad. prof. dr. Mircea Păcurariu


Am socotit să îl omagiem pe Andrei Şaguna în anul 2008 prin tipărirea unor volume omagiale şi am socotit că el trebuie să fie trecut în rândul sfinţilor, aşa cum sunt Sfinţii Ierarhi Ghelasie de la Râmeţ, Iachint de la Vicina, Varlaam şi Dosoftei, mitropoliţii Moldovei, Antim Ivireanul şi Grigore Dascălu, mitropoliţii Ţării Româneşti, Episcopul Calinic al Râmnicului.
Motivul este acela că Andrei Şguna merită cu prisosinţă să fie cinstit, să fie socotit ca sfânt ocrotitor al Ortodoxiei din Transilvania, pentru că realizările lui nu sunt cu nimic mai prejos decât ale celor pe care i-am menţionat mai sus.


Refugiul aromânilor în urma persecuţiilor otomano-islamice
Înainte de a trece la prezentarea personalităţii lui sau, mai corect spus, a activităţii pe care el a desfăşurat-o în cadrul Bisericii din Transilvania, din 1846 şi până la trecerea sa la cele veşnice, în 1873, consider că este potrivit să prezentăm, pe scurt, şi câteva crâmpeie din viaţa lui, până la numirea sa ca vicar general al Eparhiei vacante a Sibiului, în vara anului 1846.După cum au prezentat faptele istorici de mare prestigiu, precum au fost Nicoale Popea, Ioan Lupaş, iar mai târziu istoricii de astăzi, Keith Hitchins, profesor la Universitatea statului Illinois, sau pastorul luteran originar din Transilvania, Johann Schneider, Andrei Şaguna făcea parte dintr-o familie de aromâni.
Aceşti aromâni au trăit într-un număr impresionant, până în secolul al XVIII-lea, în teritorii care acum aparţin Greciei, Bulgariei, Macedoniei, Albaniei şi Serbiei, deci pe un teritoriu foarte întins din Peninsula Balcanică. Desigur, astăzi numărul lor este mult redus din cauza "deznaţionalizărilor" la care au fost supuşi din partea populaţiilor (etniilor) care trăiau în aceste teritorii. Ei au avut în anumite perioade istorice propria organizare politică şi bisericească, dar, în secolul al XVIII-lea, s-au abătut peste aceşti aromâni, mai ales peste cei din părţile de vest ale Peninsulei Balcanice, multe suferinţe cauzate de reprezentanţii autorităţilor otomane din Istanbul care urmăreau să îi treacă, cu forţa, la islamism. În această conjunctură, mii de familii de aromâni din Peninsula Balcanică s-au refugiat în teritorii care, la data respectivă, a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aparţineau Imperiului Habsburgic. S-au stabilit în Viena, în Buda şi Pesta, două oraşe distincte pe atunci, în Mişcolţ, unde s-a născut Andrei Şaguna, în Oradea sau chiar în teritorii mai îndepărtate, care astăzi aparţin Poloniei, în Poznan şi alte localităţi. Aromânii erau buni negustori, oameni de afaceri şi, de aceea, s-au stabilit mai ales în oraşe şi aveau adevărate companii comerciale, practicând un comerţ foarte extins cu Apusul Europei şi cu oraşe din Imperiul Habsburgic.
Între aceste familii de refugiaţi din Peninsula Balcanică, din Moscopole, care astăzi aparţine Albaniei, s-au numărat şi familiile Şaguna şi Muciu sau Muţiu, din care provine Andrei Şaguna, bunicii paterni şi materni ai viitorului ierarh. Aceste familii s-au stabilit în oraşul Mişcolţ, în nord-estul Ungariei de astăzi, unde, fiind atât de înstăriţi şi atât de numeroşi, au ridicat o biserică monumentală, în stil baroc şi care avea pe atunci aproximativ 2.000 de credincioşi: fie români din părţile de vest ale Ardealului de azi, din Crişana, fie aromâni, fie greci, pentru că, pe lângă aceşti aromâni s-au refugiat şi foarte mulţi greci tot din cauza opresiunilor otomane sau din cauza încercărilor de islamizare a lor. De aceea, ea se numea "Biserica greco-valahă" şi a fost sfinţită în 1806. Astăzi mai are foarte puţini credincioşi, toţi de etnie maghiară. Este interesant de menţionat că în piciorul Sfintei Mese care este foarte mare, din altar, sunt consemnate numele ctitorilor bisericii, iar între aceştia se numărau şi familiile Şaguna şi Muciu.

Familia lui Andrei Şaguna
Tatăl lui Andrei, Naum Şaguna, a fost căsătorit, pentru prima dată, tot cu o aromâncă, dar aceasta a murit la naştere şi a rămas un copil orfan, Gheorghe, fratele vitreg al lui Andrei Şaguna, lucru mai puţin cunoscut. Pe baza unor documente recent descoperite, o cercetătoare din Gyula, Maria Berenyi, a scris un studiu despre familia lui Şaguna pe care l-am publicat în revista "Teologica" de la Sibiu, cu prilejul serbărilor închinate lui Andrei Şaguna. Ea arată, pe baza unor documente, că acest Gheorghe Şaguna, fiul lui Naum din prima căsătorie, a făcut studii de arhitectură, apoi a fost invitat în Moldova, la Iaşi, pentru a ocupa un post de arhitect în cadrul instituţiilor de stat ale Moldovei. El s-a căsătorit la Galaţi cu o tânără dintr-o familie bună, a avut un copil, Constantin, care a avut ca naşă la botez o rudă a viitorului domnitor Alexandru Ioan Cuza. Acest Constantin a făcut studii militare, a intrat în armata română, a ajuns la gradul de general şi a luptat în Războiul de Independenţă din 1877. Era nepotul de frate vitreg al mitropolitului Andrei Şaguna şi se pare că descendenţi ai lui Constantin Şaguna mai trăiesc până astăzi în zona Galaţiului.
Tatăl lui s-a recăsătorit cu tânăra Anastasia Muciu, mama lui Andrei Şaguna şi a celor doi fraţi ai săi, sora Ecaterina şi fratele Evreta. A doua căsătorie a lui Naum Şaguna nu a durat prea multă vreme. El s-a implicat în afaceri comerciale şi se pare că nu avea prea mult spirit practic pentru acestea, întrucât, în scurt timp, a dat faliment, cum am spune astăzi. În această situaţie disperată s-a angajat în armată, aşa cum rezultă din cele spuse de Ioan Lupaş. Dar nici în armată nu a mai stat mult şi a murit relativ tânăr. Soţia, Anastasia, şi-a luat cei trei copii, a divorţat şi a plecat la părinţii ei, care s-au îngrijit de aceşti nepoţi care, după 1814, au ajuns orfani.

Alegerea confesiunii ortodoxe
Fiind într-o stare disperată, după ce a dat faliment, Naum Şaguna a intrat în legătură cu arhiepiscopul catolic Ştefan Fischer de la Egger, care i-a promis că îi va oferi un ajutor financiar, dacă îşi va trece copiii la confesiunea romano-catolică. Tatăl, aflat într-o situaţie financiară disperată, a acceptat, fapt care era permis de legile de atunci din Ungaria. După ce tatăl a murit, cei trei copii, după ce împlineau vârsta de 18 ani, aveau dreptul să opteze pentru o altă confesiune. Evlavioasa mamă Anastasia, ca şi mamele unor mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii noastre, şi-a crescut copiii în credinţa ortodoxă, fiind foarte ataşaţi de Biserică. Când au împlinit 18 ani, a trebuit să facă un curs de religie de şase luni în confesiunea catolică, pentru a se convinge de superioritatea învăţăturii catolice, de binefacerile ei pentru viitorul lor, după care aveau dreptul să opteze între credinţa tatălui, care era deja catolic, ori pentru credinţa mamei. Spre cinstea lor, dar mai ales spre cinstea mamei, toţi cei trei copii au declarat, după acest examen, că doresc să rămână ortodocşi. Iată o mamă cu adevărat creştină, o femeie văduvă care a ştiut să îşi crească copiii în credinţa ortodoxă şi, datorită ei, l-am avut pe Andrei Şaguna.
Tânărul Anastasie Şaguna, care a primit la botez numele mamei şi pe cel al naşului, a făcut şcoala primară "greco-valahă" de patru clase din Mişcolţ, acolo fiind şi mulţi greci, alături de aromâni. A urmat, apoi, gimnaziul inferior din Mişcolţ, iar apoi s-a mutat cu toată familia în Pesta, unde a trăit în casa unchiului mamei, Atanasie Grabovschi, un om de afaceri foarte înstărit care avea legături comerciale cu multe oraşe din Apusul Europei şi care, în acelaşi timp, era un promotor al culturii româneşti în Pesta.
Anastasie Şaguna a urmat gimnaziul superior, liceul propriu-zis de astăzi, tot cu patru clase, în Pesta, după care s-a înscris la Universitatea din Pesta, la facultăţile de Filosofie şi Drept. A avut rezultate deosebite în toţi aceşti ani de studii şi, ca atare, a devenit absolvent a două facultăţi. Putea să devină fie profesor, fie avocat, jurist, deci i se deschideau largi perspective pentru viitorul lui.

Absolvent a două facultăţi, elev la seminar
Încă din timpul studiilor, dar şi de acasă, cunoştea mai multe limbi. Vorbea dialectul aromân, vorbea limba română literară pe care mai ales şi-a însuşit-o în casa unchiului său, unde se adunau foarte mulţi intelectuali, apoi maghiara, germana, se pare că şi puţină franceză, dar cunoştea foarte bine şi limbile greacă şi latină, care se studiau, la vremea respectivă, în liceele din Ungaria.
A terminat în anul 1829 studiile universitare şi, spre surprinderea tuturor, a prietenilor săi, a cunoscuţilor, a membrilor familiei, poate, şi-a îndreptat paşii spre Vârşeţ, în Serbia de astăzi, unde locuiau, ca şi azi, şi români, şi sârbi. Acolo exista un seminar teologic, înfiinţat în 1822, cu două secţii, română şi sârbă. Ajungând acolo şi beneficiind de sprijinul episcopului Maxim Manuilovici, tot un aromân, s-a înscris la seminarul pe care l-a urmat timp de trei ani. Era un lucru neobişnuit şi pentru cei de acolo ca un absolvent de universitate să vină la un modest seminar. A învăţat aici limbile sârbă şi slavonă, pentru că trebuia să slujească în limba slavonă, a putut să facă şi studii temeinice de teologie.
Cred că s-a decis să studieze la seminar la îndemnurile mamei, dar şi datorită vocaţiei sale, pentru că el spunea că "dacă m-aş naşte de o sută de ori, de o sută de ori m-aş face tot preot". Era predispus spre această viaţă de meditaţie, de rugăciune, iar din discuţiile pe care le-au avut alţii cu el, mai târziu, spunea că de mic mergea la biserică, mama lui îl trimitea cu prescuri la biserică, ţinea posturile, deci făcea parte dintr-o familie de oameni credincioşi.

13 ani în slujba Bisericii Ortodoxe Sârbe
Era apreciat, nu numai de episcopul Maxim Manuilovici, ci şi de mitropolitul de la Karlovitz, un mare conducător bisericesc şi naţional pentru sârbi, Ştefan Stratimirovici, unul din cei mai străluciţi ierarhi pe care i-a avut Biserica sârbă în toată istoria ei. Acesta l-a invitat la Karlovitz pentru a-i oferi un post în administraţia eparhială de acolo. Tânărul Atanasie îşi îndreaptă paşii spre Mănăstirea sârbească Hopovo, unde s-a călugărit în 1833, înainte de a împlini 25 de ani, în Postul Paştilor, şi a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah.
A intrat în slujba Mitropoliei din Karlovitz, întâi ca secretar eparhial, apoi ca asesor (consilier) eparhial, iar după ce s-au convins cei de acolo că este un om cu totul excepţional, i s-a încredinţat şi conducerea a patru mănăstiri sârbeşti. A slujit timp de 13 ani în cadrul Bisericii Ortodoxe Sârbe, sub mitropolitul Ştefan Stratimirovici, apoi, sub urmaşii săi, Ştefan Stancovici şi Iosif Raiacici, care l-a hirotesit arhimandrit în anul 1842.
Acest Iosif Raiacici, în iunie 1846, l-a numit vicar general al Episcopiei Ortodoxe Româneşti din Ardeal, cu sediul la Sibiu, post vacant după moartea episcopului Vasile Moga, în octombrie 1845. Trebuie să fac precizarea că, după 1761, Biserica ortodoxă din Ardeal era subordonată Mitropoliei sârbeşti din Karlovitz, ambele fiind încorporate pe atunci în Imperiul Habsburgic. A venit la Sibiu, n-a găsit nimic şi, cu mare greutate, a intrat într-un apartament din casele mitropoliei de pe actuala stradă "Nicoale Bălcescu" şi acolo şi-a desfăşurat activitatea ca vicar general şi ca arhimandrit până în anul 1848.
În decembrie 1847, la stăruinţele lui, Curtea Imperială din Viena a acceptat să fie convocat un sobor, adică o adunare a tuturor protopopilor eparhiei, la Turda, în vederea alegerii unui nou episcop. S-au propus trei candidaţi, din care împăratul de la Viena urma să numească pe cel pe care îl va socoti corespunzător. Între cei trei candidaţi, alături de protopopii Ioan Moga şi Moise Fulea, figura, pe ultimul loc, şi Andrei Şaguna. Spre fericirea Bisericii ortodoxe din Ardeal, împăratul l-a confirmat ca episcop pe Andrei Şaguna, care, în Duminica Tomii din anul 1848, a fost hirotonit arhiereu în Catedrala mitropolitană din Karlovitz de către acelaşi Iosif Raiacici, alături de alţi doi episcopi sârbi.
Este interesant de notat că noul episcop Andrei a plecat din Karlovitz chiar în după-amiaza zilei în care a fost hirotonit; s-a grăbit să vină în Ardeal, la păstoriţii săi, pentru că tocmai atunci izbucnise revoluţia românească din Ardeal, care va dura, cu multe suferinţe, până în august 1849. De acum începe o nouă etapă în viaţa lui Andrei Şaguna, care ne interesează în speţă pe noi, românii ortodocşi din Ardeal.

http://www.ziarullumina.ro/articole;1754;1;54596;0;Vocatia-teologica-a-tanarului-Anastasie-Saguna.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu